Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit.
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!
Ce te legeni? Comentariu
Poezia „Ce te legeni?” este una dintre cele mai evocative și simbolice creații ale lui Mihai Eminescu, fiind un exemplu remarcabil al profunzimii și sensibilității poetice eminesciene. Poezia adoptă forma unui dialog între eul liric și codrul, antropomorfizat și încărcat de semnificații filosofice.
În prima strofă, interogația retorică „Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vânt,” creează o imagine sugestivă și un cadru scenic aparent pașnic, care, în realitate, ascunde o neliniște profundă, asemănătoare cu cea umană. Codrul, ce pare să se leagăne fără un motiv aparent, răspunde că se leagănă deoarece „vremea mea” trece – sugerând efemeritatea și ciclicitatea naturii și existenței.
Această efemeritate este amplificată de imaginea zilei ce „scade” și a nopții ce „crește”, precum și de faptul că frunzișul codrului se rărește. Codrul își pierde astfel vitalitatea, la fel cum omul își pierde tinerețea și vitalitatea odată cu trecerea timpului. Poetul folosește metafora pierderii frunzișului pentru a vorbi despre trecerea ireversibilă și implacabilă a timpului.
De asemenea, codrul vorbește despre păsările care îl părăsesc, luând cu ele „gândurile” și „norocul” său. Migrarea păsărilor devine un simbol al pierderii, al despărțirii și al singurătății, sentimente resimțite de codru și, implicit, de eul liric. Această idee este accentuată de repetiția versurilor „Şi se duc pe rând, pe rând,” care subliniază continuarea neîncetată a acestui proces de pierdere.
Ultima strofă aduce în prim-plan sentimentul de pustiire și desolare pe care codrul, simbol pentru poet însuși, îl resimte. „Şi mă lasă pustiit, / Vestejit şi amorţit,” exprimă o stare de abandon total, în care singura consolare posibilă vine din partea dorului, care devine, paradoxal, și unica sursă de alinare, dar și de suferință.
Prin această poezie, Eminescu nu doar că personifică natura, dând glas codrului într-un dialog plin de melancolie și resignare, dar reușește să transforme peisajul natural într-un peisaj interior, oglindindu-și propriile stări sufletești și meditații asupra trecerii timpului și a sensului vieții. Aceasta este o dovadă a geniului său poetic, capabil să transceadă mereu particularul pentru a atinge universalul, după cum bine arată și această operă.
