De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!
Și când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adio!
Comentariu Poezie
Poezia „Adio” de Mihai Eminescu este o capodoperă lirică ce explorează tematica despărțirii și a melancoliei. Cu tonuri delicate și imagini evocatoare, poetul reușește să transmită complexitatea sentimentelor de rămas-bun și pierdere. Versurile sale curgând precum o melodie tristă, dezvăluie o piesă intimă din sufletul autorului.
Eminescu utilizează un limbaj simplu, dar puternic, pentru a ilustra durerea și resemnarea în fața despărțirii de un iubită iubită. Strofele încep cu un adio ferm și cu determinarea de a nu mai privi înapoi („De-acuma nu te-oi mai vedea, / Rămâi, rămâi, cu bine!”), stabilind tonul distantei emoționale care urmează.
În versurile următoare, poetul reflectează cu nostalgie asupra amintirilor de odinioară și asupra micilor momente de fericire („O, cât eram de fericit / Să mergem împreună, / Sub acel farmec liniștit / De lună!”). Fiecare imagine este încărcată de un dor mocnit și o tristețe profundă, trăgând cititorul într-un labirint al emoțiilor.
Timpurile fericite sunt juxtapuse cu tristețea prezentului, evidențiind cât de repede trece iubirea și cum rămân doar amintirile ca umbre ale trecutului („Îmi pare-o veche, de demult / Poveste.”). Finalul poeziei, unde Eminescu spune adio iubitei sale pentru ultima dată, sugerează o încheiere definitivă, însă plină de melancolie și regret.
În esență, „Adio” este o ilustrativă explorare a iubirii pierdute și a inevitabilității despărțirii, reliefând măiestria lui Mihai Eminescu în a capta emoții profunde și a le transpune în cuvinte simple, dar memorabile. Aceasta poezie rămâne un testament al sensibilității și talentului său poetic, rezonând puternic cu orice cititor care a experimentat vreodată durerea unei despărțiri.
