– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
Floare Albastră Comentariu
Poezia „Floare Albastră” de Mihai Eminescu este frecvent citată ca una dintre cele mai reprezentative și apreciate opere ale poetului, și deopotrivă un simbol al liricii eminesciene. În esență, ea captiva prin contrastul dintre ideal și realitate, dintre aspirațiile inalte ale sufletului uman și emoțiile pământești intime, concentrându-se pe tema iubirii neîmplinite și trecerea ireversibilă a timpului.
Prima parte a poeziei explorează aspiraţiile sublime ale eului liric, descriind o lume plină de idealuri și visuri, plasându-l pe cititor în fața unei perspective cosmice. Există o tendință spre însingurare și reflecție, către meditație asupra măreției lumii și complexității universului.
Pe de altă parte, cea de-a doua secțiune a poeziei relevă o schimbare de ton, fiind mult mai pământească și vie, încărcată de imagini ale unei iubiri tineresti și nevinovate. Eminescu ilustrează o escapadă romantică în natură, un refugiu idilic, prin care perechea este învăluită în simplitatea si frumusețea momentelor intime, cu descrieri senzoriale, ce pun accent pe prezența și pe bucuriile mici ale vieții.
Urmând structura unui poem romantic, „Floare Albastră” ne duce printr-un carusel de sentimente și imagini – de la visele idealiste și grandioase la momentele private de iubire tandră și bucurie neînfrânată. Finalul poeziei, însă, aduce cu sine o-ntoarcere la realitate și sentimentul de melancolie provocat de trecerea ireversibilă a timpului, materializată în dispariția iubirii menționate în ultima strofă.
Eminescu folosește „floarea albastră”, o imagine recurentă în literatura romantică, mai ales în germană (adică „die blaue Blume”), ca simbol al aspirației spre ideal, o căutare perpetuă ce nu pare să ajungă vreodată la împlinire. Ideea de floare albastră se leagă de dorința de evadare din condiția umană limitată și de atingere a infinitului, tema predilectă pentru romantici.
Limbajul poeziei este evocator și plin de imagini vizuale și auditive puternice, care antrenează simțurile cititorului și îl transpun în universul poetic eminescian. Folosirea îmbinată a discursului direct și a celor simbolurilor care se suprapun creează un joc între realitate și fantezie, punctând tumultul interior al poetului între a trăi în lumea reală și a zăbovi în spațiul viselor.
În concluzie, „Floare Albastră” rămâne o operă profundă și complexă, în care Eminescu surprinde efemeritatea sentimentelor umane și contrastează tânjirea către absolut cu dragostea terestră. Este o meditație poetică despre condiția umană, iubire, visare și deziluzie,
